… după cum am scris pe cutii, la noua adresă http://bensfoodhut.blogspot.com/
Actualizaţi-vă semnele de carte, aka bookmarks, cu noua adresă şi sper să fim citiţi cu aceiaşi plăcere şi poftă culinară ca şi până acum.
Ştiu că mă întrebaţi ce se întâmplă cu vechile post-uri. Şi dacă nu întrebaţi, eu tot vă spun că toate aventurile culinare sunt la locul lor, spre uşurarea tuturor.
Să ne vedem sănătoşi în casă nouă!
Ştirile ProTV ne-au făcut să lăsăm cuţitele din mână, oalele au dat în foc preţ de câteva minute şi ne-au făcut să stăm ţintuiţi în faţa televizorului de acasă şi nu la vreun restaurant să scriem de el. Primul reportaj despre blogging-ul culinar ne-a deschis pofta de a scrie mai mult şi mai bine.
Chiar dacă interese financiare stau în spatele unor proiecte, fiindcă banul ne conduce până la urmă, oamenii care scriu o fac din pasiune şi cu dragoste. Foarte pragmatice cuvintele investitorului care ne dezvăluie că alte proiecte au eşuat sau nu sunt importante şi ei se concentrează pe această nişă. Într-un fel ne bucurăm, dar cred că la un moment dat, va fi şi această nişă exploatată prea mult iar alta îi va lua locul. Orice s-ar întâmpla, noi vom continua să scriem din pasiune şi cu pasiune. Lumea trebuie să ştie unde se mănâncă bine sau ce să gătească.
Al doilea reportaj ne-a arătat cât de mult este extinsă şi apreciată gastronomia online în lume. Oamenii descoperă amestecuri inedite de arome şi de ingrediente şi le dezvăluie unei lumi întregi. O lume întreagă le citeşte reţetele sau întâmplările culinare şi îi răsplăteşte cu un mulţumesc. motivându-i să scrie. O lume nouă datorită unei tehnologii noi, care nu ne face sclavii ei, ci dimpotrivă, ne deschide ochii spre libertatea şi varietatea culinară. Cu toate acestea, cărţile de bucate cu pagini stropite şi înmiresmate de rom şi vanilie ale mamelor şi bunicilor noastre îşi au locul binemeritat în inimile şi bufetul nostru.
Fiind ziua de dinainte de luni, e bine ca duminica să o întâmpini aşa cum se cuvine unei zile de odihnă dinaintea unei săptâmâni de neodihnă. Adică somnoros şi cu o cafea bună în faţă. De preferat într-un local cu stil alături de prieteni.
Mai nou încercăm să evităm locurile obişnuite de outing, cum ar fi Iulius Mall sau terasele din Piaţa Unirii, şi drept urmare am dat o căutare pe Google să vedem şi de alte cafenele din Timişoara. Ne-a sărit în ochi numele de YogurtCafee Gianduia. Un nume interesant şi intrigant, bag de seamă, din moment ce nu ştiam de nu unde poate răsări numele de Gianduia. Wikipedia este alături de tine, gratuită şi disponibilă, şi te ajută cu o definiţie a cuvântului gianduja.
A rămas stabilit să ne vedem în jurul orei 11:00. De la 10:00, uşile de la baie şi camere au început să bufnească încet, iar senzorul meu de mişcare îmi dădea alarma că cineva se trezise şi probabil aştepta să fac şi eu acelaşi lucru. După un somn de 10 minute sub duş, acoperit de plapuma de spumă şi cu capul pe flaconul de şampon, am plecat spre locaţia cu cafeină.
YogurtCaffe Gianduia este amplasată regeşte aş putea spune, pe Blvd. Carol I la numărul 14. Este imposibil de ratat la cât de bine arată faţada.
Intrarăm în cafenea şi am fost întâmpinat de o vitrină cu sandwich-uri de toate mărimile şi de toate felurile. O altă vitrină te îmbia cu tarte micuţe, vioaie, gata să fie însoţitoare delicate şi gustoase ale cafelei de dimineaţă. După ce mi-am clătit ochii cu dezmăţul culinar, ne-am strecurat la o masă la etaj.
Ne-am desfătat cu un mini-sandwich proaspăt şi crocant, un croissant vaporos cu vanilie, un cappuccino spumos, un ice coffee reconfortant şi un fresh de portocale revigorant.
Şi ca meniul să fie complet, am comandat la final o ciocolată caldă cu ardei iute. Parcă opriseră aerul condiţionat dintr-o dată!
Mai am multe încercări şi probe de trecut la Gianduia şi promit să nu mă las până nu le trec toate…prin stomac!
Dacă tot suntem în ton cu ciocolata, iaca şi un citat pe măsură:
Life is like a box of chocolates – full of nuts!
Fiindcă începe sezonul vacanţelor, cu toate că vremea nu ne ajută deloc să visăm la vacanţe, mă gândeam să vă povestesc pe unde am mâncat bine, pe cine am mâncat şi cu ce.
Prima mea întânire cu sushi a avut loc în patria cârnaţilor şi a berii, Germania. Să fiu mai specific, în frumosul oraş Munchen. Am fost „chinuit” să stau o lună întreagă şi am plecat de acolo chiar înainte ca Moş Crăciun să se strecoare delicat pe hornuri.
Eram tentat de mult să încerc un sushi, dar cum nu prea ieşisem din scumpa noastră ţară, papilele mele nu cunoşteau această delicatesă. Astfel că într-o zi, bunul meu coleg Sergiu (te pup şi ai grijă de tine!), mare domn mare caracter, m-a luat deoparte si mi-a spus: „Mr. Ben, azi e ziua cea mare. Mergem la sushi. Şi există doar două căi de urmat după aceea, fie îţi place la nebunie, fie îl urăşti” – hohoti el de râs. „Cale de mijloc nu există” mă asigură el. M-am îmbrăcat bine, mi-am pus cagula….aaa, asta e din alt film. M-am îmbrăcat bine şi l-am urmat. După noi au mai sărit doi colegi să asiste la iniţierea lui Ben.
Am intrat pe uşile primitoare ale localului Kumasansushi de pe Blutenburgstraße 31. De cum am intrat mi-au şi zburat ochii pe banda curgătoare plină de bunătăţi. Poate am uitat să vă spun că e un local de tip running sushi. Asta nu înseamnă că fugi să prinzi peştele, aşa cum m-am speriat eu prima oară. O bandă plină de farfuriuţe mici şi pline, care cum, se plimbă prin faţa ta şi tu alegi ce-ţi place şi bagi la stomăcel. Şi partea cea mai importantă acum vine. La orele prânzului se activează modul „All you can eat” la un preţ de 9 euro. Spectacol!
Ne-am aşezat la o masă şi am fost iniţiat în tainele culinare japoneze.
Partea I. Poziţionarea beţişoarelor astfel încât să poţi apuca ceva şi să nu scoţi ochii vecinilor. Sau să arunci pe ei cu sos de soia. Sau să le îndeşi pe nas nişte wasabi.
Partea a II-a. Coordonarea perfectă a ochilor şi a mâinii pentru alegerea farfuriei dorite. Trebuie să te concentrezi să te uiţi şi să alegi pe rând câte un fel, altfel eşti terminat. Şi aia vreau, ba nu…aia, da-mi tăiţeii ăia, uaaaa….uite nişte din alea cu somon peste (salmon nigiri, mai pe înţelesul cunoscătorilor).
Partea a III-a. Wasabi e groaznic de iute. Mi s-a părut că mi s-a efectuat o lobotomie. Nu te lăcomi. Nu are rost să stai cu lacrimi în ochi timp de 5 minute şi să nu mai vezi nimic. Wasabi e tot acolo.
Partea a IV-a. Cea mai grea. Opreşte-te din mâncat.
La fiecare porţie de sushi, fie că comanzi acasă sau o serveşti la un local, uleiul de soia, wasabi şi ghimbir-ul sunt accesoriile nelipsite. Bucăţile de sushi trebuie plimbate puţin în sosul de soia şi apoi printr-un strop de wasabi. La sfârşitul mesei, se recomandă ghimbirul pentru a scăpa de mirosul şi gustul de peşte. Eu nu mă omor deloc după ghimbir, aşa că îl resping imediat să nu-mi stric gustul.
Ne-am întors la birou super ghiftuiţi, şi cu nişte zâmbete suave pe faţă ne-am îndreptat spre bucătărie să ne facem un cappuccino, latte machiato sau alte băuturi energizante.
Cum bine a zis Goethe:
„Să nu laşi să treacă o zi fără să vezi, fără să auzi sau fără să citeşti ceva frumos”
…şi fără să mănânci ceva bun aş adăuga eu.
Un fel de „sneak peek” la evenimentul ce va avea loc în data de 12 iunie 2010 la Restaurantul Cactus din Timişoara, cu Adi Hădean în rolul principal.
Sună foarte bine ce ni se pregăteşte acolo şi sigur va mirosi la fel de bine, poate chiar mai bine.
UPDATE: Despre Grill’n’Roll
Nu mi-s mare amator de KFC şi McDonald’s. Prefer să mă îngraş cu alte bucate. Am mâncat o singură dată la KFC şi atunci nişte aripioare cu cartofi, că pieptul îmi place să-l gust altundeva. Vorba lu’ bună-mea: „Pentru un piept bun, dai picioarele la o parte”…nu ştiu dacă se referea la pui, cert e că râdeam să nu creadă că nu înţeleg. Dar mi s-a făcut o poftă nebună de iTwister, fiindcă e plin oraşul de reclame. Şi fiindcă tot e FriesDay, ne-am hotărât să ne aruncăm spre un junk food.
Plin de speranţă, i-am cerut chelnerului din spatele tejghelei, un iTwister Grill. Zâmbitor, îmi spune că e 12 lei şi ceva. Tot oraşul şi netul muge de oferta de 5,5 lei. „Bun, din ăla cu 5,5 lei mai ai pe stoc, garcon?” – mă înclinai spre el, rugător. „Sigur că avem, dar aici aveţi şi cartofi şi băutură răcoritoare” – insista el. „Eu vreau din ăla cu 5,5 lei” – şuerai eu prin strungăreaţă. Am intrat în final în posesia lui şi mă îndreptam spre masa tăcerii să-l savurez. În drumul prelungit şi chinuitor spre masă, eram cuprins de tot felul de gânduri îndoielnice văzând mărimea „godzilliană” a tubului numit iTwister. Ajung, îl tragem în poză fiecare cu telefonul din dotare şi deschid ambalajul. Era mai mic decât ambalajul. Am simţit gustul sărat al celor două lacrimi care se prelingeau. „Voi muri de inaniţie!” – am tras concluzia. Dar cum şi Zoe a fost bărbată, aşa mi-am adunat şi eu optimismul şi mi-am zis „O fi el mic, dar poate e consistent şi bun”. Poate nu! E chiar aşa cum nu trebuie: mic, scârbos şi neprietenos.
Câteva poze exemplificative lângă o monedă de 50 de bani
Mi-s tare curios dacă celor care încropesc reţeta, că nu pot să zic că o creează, li se testează papilele gustative. Adică, oameni buni, am impresia că la voi la KFC e ca şi cu papa de bebe. O îndeşi în gura copiluţului, prostindu-l că e bună, dar tu te ofileşti tot numai când o miroşi. Mă leşi!?
Aşa de bine începuse ziua, mai ales că Grasu XXL a scos videoclipul de la Azi nu. Atâta bucurie am şi eu!
Aşa ar zice bunică-mea dacă vede ce am mâncat la prânz. Eu îi zic „tagliatelle con frutti di mare”, să fiu mai special şi să mă dau bine pe lângă confraţii italieni să nu ma înjunghie când le vizitez pietrele şi statuile.
După două zile de stat în pat, şi nu că m-ar fi arestat o mulatră ci că a dat prima criză de sciatică, discopatie lombară sau naiba ştie cum se cheamă când rămâi frânt de la mijloc şi nu mai poţi merge, m-am cam săturat de pâine prăjită şi sandwich-uri calde. Cu Voltarenu’ în mâna dreaptă şi cu Mydocalmu’ şi Ketonalu’ între dinţi, am atacat vijelios bucătăria.
Nu vă mai descriu de-a fir de-a păr cum s-au desfăşurat ostilităţile, fiindcă sunteţi obişnuiţi de acu’ două sau trei articole mai jos. Cert e că se ia o cutie de tagliatelle, se deschide (foarte important acest pas) şi se aruncă într-o oală cu apă în care mai punem puţin ulei de măsline şi sare.
Lăsăm pastele la fiert cam vreo 7-8 minute, exact cum scrie pe cutie, să nu ieşim din cuvântul scris.
Apoi luăm vietăţile mării, le clătim bine într-o strecurătoare şi le lăsăm la scurs.
Le dăm prin tigaie cu un pic de ulei de măsline în care am distuit vreo trei cătei cu pedigree de usturoi.
Când sunt aproape de final, le stropim cu nişte vin. Data trecută am avut vin alb, şi de fapt este şi cel mai potrivit din câte ştiam. De data asta, singurul vin care l-am avut a fost unul roşu, şi am împărţit frăţeşte, un pahar la mine, un pahar în tigaie, să se bucure şi muritoarele marine de un vin de calitate. Îmi pare rău de aceste „fructe de mare” care ajung la noi în tigaie. Aşa se întâmplă cu cei care nu învaţă rapid să înoate şi să se ascundă. Dacă trag chiulul de la orele de înot şi camuflaj, e vina lor!
Peste paste am mai tăiat şi presărat un ardei verde gras. Parcă dă un plus de prospeţime mâncării.
Închei cu un citat care îmi place şi care l-am adaptat după cerinţele mele: „As long as there’s pasta, Chinese food and sushi in the world, I’m okay„.
E una din zilele în care plouă afară, nu ai chef de ieşit şi nici inspiraţia culinară nu se atinge de tine. Că deh, are şi ea demnitatea ei! Când Age of Empires făcea furori, intră în biroul meu de atunci, actualul meu naş. Era o ploaie rece, mocănească, de îţi pătrundea în cele mai tainice locuri. „Ce zici dacă pleci mai devreme azi, că tot e urât afară, băgăm un Age of Empires în reţea, şi facem întrecere cu arcul virtual câte sticle de bere spargem în realitate” – zise el şugubăţ. Zis şi făcut. Şi ne-am fugărit cu armatele până ni se făcu rău de la atâta fugăreală şi am închis prăvălia seara când se lăsă întunericul. De atunci, de câte ori e o zi ploioasă îmi aduc aminte de acea zi şi zic „Pe vremea asta ori faci copii, ori numeri banii ori faci un multiplayer”. Depinde cât de viril, bogat sau gamer eşti!
Fiind o astfel de zi şi în ziua cu pricina, purcezi la un multiplayer culinar. Că ne-am maturizat, nu de alta! Un fel de mâncare, pe cât de nerafinat pe atât de greu pentru hardware-ul cu care eşti dotat: ciolan de porc la cuptor cu pure de cartofi şi salată de roşii cu ceapă verde. Super banal, super greu!
Procesul de instalare este foarte simplu. Se descarcă ultimul build de cioLAN, v1.0 de preferat, de pe ftp-ul frygyder.ro, cu user name: mancaciosu şi password: gargantua, şi se instalează pe o maşină cu încălzire pe apă numită OaLA. Lăsăm procesul de instalare vreo 2-3 ore, ca toate dll-urile să fie instalate corect. După ce procesul de instalare este complet, se crează un shortcut pe Vasul_de_ceramica şi se rulează utilitarul LaCuptor pentru finalizare, maxim 30 de minute.
Notă: Pentru ca jocul să ruleze corect, asiguraţi-vă că aţi instalat DirectPureX şi v-aţi creat un cont pe TomatoesSaladLive. Jocul se recomandă în special tinerilor peste 15 ani şi adulţilor, cu precădere celor cu abilităţi digestive ridicate.
Mai jos găsiţi câteva screenshoturi pentru exemplificare. Imaginile pot fi tulburătoare şi nu se recomandă a fi accesate de către persoane cu colesterol ridicat sau probleme cardiace.
Game over.
Întotdeauna port un respect deosebit şoferilor maşinuţelor care livrează pizza. Nu mă deranjează că se bagă, că te-njură, că te scuipă, că îţi taie calea…le iert totul. Fiindcă ştiu că acolo undeva, într-un apartament sau o casă, stă un amărât, doi, trei sau mai mulţi care leşină de foame. Şi de aceea, când îi văd în trafic, în oglinda retrovizoare, mă comport ca şi cum ar fi ambulanţa care aleargă să salveze o viaţă. Mă dau cu respect la o parte. În fond asta fac, salvează o viaţă! Nu vi se întîmplă să fiţi iritaţi de foame, să vă certaţi, să fiţi bosumflaţi. Şi după îngurgitarea primelor îmbucături, viaţa să vi se pară mai frumoasă? Vă zic eu că aşa e.
Aşa nişte amărâţi eram şi noi, între patru pereţi. Nu am aşteptat decât 40 de minute exact cum a zis tanti de la capătul celălalt al firului. Nu ştiu pe cine am nimerit la pizzeria Thalia din Timişoara, dar a fost foarte amabilă. După cum cred că aţi ghicit, că funcţionează bine neuronul, e vorba de acea pizzerie. În special de pizza lor pe vatră, branduită Pizza Rocco. Şi cum e moda pe la noi acum, dacă comanzi o pizza, mai primeşti una. Cadoooo! Am selectat de pe oferta lor, o pizza Rocco şi o pizza Capricciosa. Însoţite de un sos super picant, din ăla făcut din mama ardeiului iute, înmuiat în ulei sau ce o fi acolo. Americanii au o vorbă când vine vorba de iuţeli din astea: „Pay on entry, pay on exit”. Ca şi la parcări, doar că mai dureros.
Ca să nu ne abatem de la drumul culinar, pizza a fost excelentă. Aluatul e subţire şi crocant iar masa de ingrediente de deasupra a fost gustoasă rău de tot.
Exceptând mazărea, că nu mi se pare că dă bine pe pizza. Dar e doar părerea mea. Dacă mai pui şi sos iute, înfuleci de zici că e sfârşitul lumii. Dacă mai rămâne pizza, o poţi servi a doua zi, delicat la micul dejun, înainte să pleci la birou/şantier/fabrică. Şi rece neapărat.
Un mic sfat dacă vreţi să reîncălziţi pizza. Multă lume o bagă în cuptor dar se bălegeşte de la căldura aia. Luaţi o tigaie şi puneţi feliile la foc mic. Va fi la fel de crocantă şi poate chiar mai bună decât când a adus-o. Nu mă întrebaţi de ce. E unul din misterele care mă preocupă.
Cred că titlul spune totul. Probabil că nici nu mai are rost să scriu multe, ci doar să pomenesc numele localului şi să uit de experienţa asta. Dar fiindcă mă leagă o prietenie veche cu Fabrica de Bere din Timişoara şi ne ştim de când umblam cu îngheţata aia comunistă de tip pachet de unt prin Piaţa Traian, am să continui, ca să învârt cuţitul în rană.
Ştiu că prietenii adevăraţi îşi spun lucrurile în faţă, dar cu diplomaţie. Acum las diplomaţia deoparte şi afirm „Amice, m-ai ciuruit şi m-ai dezamăgit!” Rău de tot. Ştiu că se zice că prietenia înseamnă să fii alături de prieteni nu când au dreptate, ci când greşesc, dar ce faci când te dezamăgesc?
M-am aşezat plin de speranţe, prietene, la masa aia de la umbră.
Şi am aşteptat să mă dezmierzi cu o tocăniţă fină, cu bucăţele de carne şi o mămăliguţă de soi. În schimb, mi-ai aruncat în farfurie ultimele bucăţi de carne găsite prin bucătărie, pline de grăsime şi zgârciuri. Mămăliga a avut un gust nenatural de ceva ce nu am putut identifica. Doar castraveţii muraţi au fost buni.
Şi micii colegilor mei.
Mai un sfat prietene vechi, dacă tot pui chifle pe nota de plată, măcar adu-le la masă…să ştim şi noi. Nu ne face pe la spate că nu e frumos. Şi nici elegant.
Apreciez doar că m-ai desfătat privirea şi măcar vizual m-am bucurat de mâncare.
Nu apreciez că nu ştii să ţii steagul sus, să fii un etalon cum erai pe vremuri. Când Fabrica de Bere era o uzină de mâncat bine şi băut zdravăn.
Prietene, dă-i drumul bucătarului să zboare şi să nenorocească alte locuri. Nu-l ţine doar că nu cere mulţi bani. De exact la fel de mulţi clienţi şi recunoştinţă vei avea parte. Sau poate ai luat tineri studenţi în practică pentru lucrarea de doctorat „Strategii de faliment”. Pentru că atunci s-au descurcat al naibii de bine!
Şi de ce pe pagina ta web cu titlul beretimisoreana.ro sta ditamai ceasul sub care scrie „Redescoperă Bucureştiul de altădată”? Mare ciudăţenie, prietene.
Ben's 
