Rocco’n'roll

Întotdeauna port un respect deosebit şoferilor maşinuţelor care livrează pizza. Nu mă deranjează că se bagă, că te-njură, că te scuipă, că îţi taie calea…le iert totul. Fiindcă ştiu că acolo undeva, într-un apartament sau o casă, stă un amărât, doi, trei sau mai mulţi care leşină de foame. Şi de aceea, când îi văd în trafic, în oglinda retrovizoare, mă comport ca şi cum ar fi ambulanţa care aleargă să salveze o viaţă. Mă dau cu respect la o parte. În fond asta fac, salvează o viaţă! Nu vi se întîmplă să fiţi iritaţi de foame, să vă certaţi, să fiţi bosumflaţi. Şi după îngurgitarea primelor îmbucături, viaţa să vi se pară mai frumoasă? Vă zic eu că aşa e.

Aşa nişte amărâţi eram şi noi, între patru pereţi. Nu am aşteptat decât 40 de minute exact cum a zis tanti de la capătul celălalt al firului. Nu ştiu pe cine am nimerit la pizzeria Thalia din Timişoara, dar a fost foarte amabilă. După cum cred că aţi ghicit, că funcţionează bine neuronul, e vorba de acea pizzerie. În special de pizza lor pe vatră, branduită Pizza Rocco. Şi cum e moda pe la noi acum, dacă comanzi o pizza, mai primeşti una. Cadoooo! Am selectat de pe oferta lor, o pizza Rocco şi o pizza Capricciosa. Însoţite de un sos super picant, din ăla făcut din mama ardeiului iute, înmuiat în ulei sau ce o fi acolo. Americanii au o vorbă când vine vorba de iuţeli din astea: “Pay on entry, pay on exit”. Ca şi la parcări, doar că mai dureros.

Ca să nu ne abatem de la drumul culinar, pizza a fost excelentă. Aluatul e subţire şi crocant iar masa de ingrediente de deasupra a fost gustoasă rău de tot.

Exceptând mazărea, că nu mi se pare că dă bine pe pizza. Dar e doar părerea mea. Dacă mai pui şi sos iute, înfuleci de zici că e sfârşitul lumii. Dacă mai rămâne pizza, o poţi servi a doua zi, delicat la micul dejun, înainte să pleci la birou/şantier/fabrică. Şi rece neapărat.

Un mic sfat dacă vreţi să reîncălziţi pizza. Multă lume o bagă în cuptor dar se bălegeşte de la căldura aia. Luaţi o tigaie şi puneţi feliile la foc mic. Va fi la fel de crocantă şi poate chiar mai bună decât când a adus-o. Nu mă întrebaţi de ce. E unul din misterele care mă preocupă.

Becky cea urâtă…sau frumoasă

Să denumeşti o pizzerie Rebecca e ca şi cum ai numi un salon de masaj erotic “La Pizza Bella”. Dar vorba aia, doar nu mâncăm titlul…şi nici nu masăm pizza. Rebecca îmi aminteşte de aventurile lui Tom Sawyer, unde Becky (prescurtarea de la Rebecca) era iubirea lui eternă. Deci, nicidecum acest nume nu îmi trezeşte apetitul culinar. Foamea e mare, timpul se scurge şi analizam deja prea mult opţiunile de unde să comandăm. “Rămâne Rebecca atunci” – zisei eu, mirându-mă de curajul de care dădeam dovadă. Am optat, pentru pizza casei, Rebecca, că fiecare pizzerie care se respectă are un fel propriu în care adună toate ingredientele: şuncă, carne, mozarella, ciuperci, ouă, smântână, hrean, ardei, salam, capere, roşii, ton, peşte sabie, hamsii, clătite, etc. Ora 2 a sosit, omul negru a venit. Capacul cutiei se deschide încet şi eram deja în poziţia elegantă a luptătorului de sumo. După 2 minute nu aveam cu cine să mă mai lupt. Şiroind de ou cu roşii şi mozarella, cu bucată de costiţă în strungăreaţă, rânjeam satisfăcut – lupta a luat sfârşit. “Toate bune şi frumoase, dar eu ce scriu despre ea” – îmi ziceam în gând. Păi să o luăm nominal, pe puncte, în ordine şi aleatoriu totodată:
1. Aluat – subţire, crocant, cu multă făină pe partea posterioară, că fund nu pot să-i zic la o mâncare
2. Îngrediente – proaspete, mediu de aglomerate per felie
3. Mărime – mărimea contează aici, toate o cam au de 32 cm, dacă sunt de prost gust şi de la ţară mai sunt şi de 40 cm
4. Gust – ori am eu o problemă cu papilele gustative ori încep toate să cam aibă acelaşi gust. Dar gustul e direct proporţional şi cu foamea, cu cât ţi-e foame mai tare cu atât un biet iaurt de băut ţi se pare un savuros filet mignon.

În concluzie, pizza e decentă dar gustul nu reuşeşte să te impresioneze .

Te pup Becky!