De 1 Mai, vine văru-miu la mine şi zice “Miticus bácsi, hogy vagy?”. Mă uit la el, mă uit în jur şi mă minunez. “Tulai Doamne, da’ de unde îţi veni ţie să mă întrebi în magyarash cum mi-s io. “Iaca bine” – zisei io, ghidându-l cu privirea spre cutia de medicamente, sperând că poate îşi dă seama şi işi ia doza de dimineaţă. Şi aşa ne-am hotărât noi să evadăm din România să mergem până la Szeged, chiar de 1 mai, să luăm un mic dejun şi să facem nişte cumpărături. Zis şi făcut. Luat nevasta mea şi a lui de umăr şi aruncat cu ele în maşină. La vamă, nici măcar nu am mai fost întrebaţi “Merghetzy undé?” că parcă ar fi o diferenţă că merg la Szeged sau Lisabona. Se gândeau probabil că suntem nebuni chiar de 1 mai să plecăm din Ţara Micilor. “Megy” – zise vărumiu. Eu parcă visam. Ne-am oprit direct în centrul Szeged-ului. Ne-am aruncat elegant pe scaunele primitoare ale unei terase.
Masa matinală se umplea încet cu câte un un szalámi szendvics, un sonkás szendvics (sandwich cu şuncă şi caşcaval), cafele şi sucuri naturale.
Ne bătea soarele ca artileria germană. Intens, sacadat şi fără milă. Terminăm noi de degustat bunătăţile, ne refugiem în maşină plecăm spre mall la un shopping de calitate. Doar că şi ei sărbătoresc 1 Mai şi mall-ul e închis, magazinele au gratii. Mall-iştii unguri au parte de o binemeritată vacanţă nu ca ai noştri, care, săracii de ei, trebuie să se afişeze prin mall şi de 1 Mai. Halal sărbătoare, fato!
“Hazamegy” – zise varu-miu, spre disperarea mea că nu pot să-l scot din vraja ce l-a cuprins. Am zâmbit amar când am văzut acasă, pagina de Google translate care se lăbărţa pe ecranul generos al iPhone-ului. “iMagyar ce eşti tu!” – scrâşni io din dinţi.
